Interviu Mihaela Poenaru

  • Pentru publicul mai puțin cunoscător, ce face un scenograf de film? 

Scenograful de film nu trebuie niciodată confundat cu scenaristul, așa cum deseori se întâmplă, mai ales atunci când aduceți în discuție un public mai puțin cunoscător. Scenaristul scrie povestea filmului, scenograful primește scenariul și încearcă să vizualizeze spațiile în care personajele își dezvoltă acțiunile, adică decorurile de film pe care urmează ulterior să le construiască. În același timp, foarte importantă este discuția cu regizorul, cel care va explica amănunțit caracterul fiecărui personaj; acest caracter al personajului trebuie regăsit în spațiile în care el trăiește, se mișcă; elementele de decor trebuie să vorbească despre personaj și să ajute la definirea / creionarea lui.

Mi-am dorit de foarte multe ori ca scenariul să vină într-o formă complet diferită de cea scrisă, să vină sub forma unui teatru radiofonic, pentru că toate elementele vizuale se construiesc mai ușor atunci când auzi voci și îți construiești personajele. M-am format într-o perioadă în care teatrul radiofonic reprezenta evadarea din spațial real, mi se pare foarte constructiv și creativ acest exercițiu al teatrului radiofonic; stimulează foarte mult imaginația. Lectura scenariului pălește pe lângă acest experiment.

  • Povestea filmului pare să fie atemporală. Care a fost direcția creativă după care te-ai ghidat pentru scenografie? 

Atemporal… am decis să nu alegem obiecte care să vorbească în mod specific despre o epocă. 

Fiecare timp poartă o amprentă definitorie, dar are și bagaje din trecutul / istoria lui semnificativă. În toată istoria artelor s-a încercat o poziționare clară pe intervale de timp; dar ce ne facem cu bagajele personale care ne definesc? Ele există în fiecare interval definit. Cred că se numesc nuanțe și vorbesc despre moșteniri personale. Mai important este ceea ce am încercat să evităm să facem: să poziționăm filmul într-o anumită epocă, fără să ținem seama de identitatea personajului. Am ales să păstrăm nuanțele și un spațiu care să vorbească mai mult despre personaje, despre moștenirile lor, despre bagajul lor; există și astăzi oameni care trăiesc într-un mod anacronic, înconjurați de elementele care au semnificație pentru ei, neracordați la vreo realitate obiectivă. Într-un fel și eu sunt la fel, refuzând să mă mai aliniez cu tehnica de ultimă generație; mi s-a potrivit acest film!

  • Povestește-mi despre cum te-ai pregătit pentru acest film, detalii despre contribuția ta.

Ar fi trebuit să merg la sală să mă antrenez cu mult timp înainte de prospecțiile filmului. În prospecții abia mi-am găsit suflul să pot urca pe potecile pe care Florin le alegea în căutarea poienii potrivite. Au fost multe drumuri și căutări pe munte până ne-am decis pe locația din film.

Contribuția mea… nu este ceva la care să mă gândesc și să cuantific, nu pot, nu m-am gândit niciodată în felul ăsta, mi-este greu. Mi-a plăcut să vorbesc cu Florin și să lucrăm împreună, mi-a plăcut schimbul de opinii și mi-a plăcut ce a ieșit; în mare parte este meritul lui; am adus un pic din pregătirea mea ca arhitect în ceea privește construcția casei, găsirea ei, mutarea ei din Retezat, completarea ei în funcție de cerințele regizorale; și poate gestiunea cu echipa de constructori care a lucrat în condiții drastice, pe munte. Și documentarea – un episod care nu trebuie să lipsească din pregătire, este esențială!

  • Care sunt cele câteva obiecte pe care le-ai păstra într-o fotografie sugestivă despre film cu Irina și Simion?

Sunt foarte atașată de toate imaginile din film, de tot filmul! Le-aș pune pe toate în următoarea ordine: măgarul, câinele Baby, tabachera, ciorapii, mămăliga.