- Cum a fost să joci din nou cu Cosmina Stratan, ce provocări ți-a adus noul rol?
De fiecare dată când încep să lucrez la un personaj nou, încerc să o iau de la zero, e singura provocare onestă cu mine însumi. Prima condiție este să mă debarasez de „cadavre”, de rolurile jucate până în acel moment. Sună morbid, dar altă comparație nu găsesc. Ideal este să reușești să te despoi de hainele personajelor din CV-ul tău, genial ar fi să poți să-ți lași și pielea, ca șarpele. În goana la care suntem supuși astăzi, ne chinuim adesea să tragem maieul peste palton și lucrul asta se vede, mai ales pe ecran. La fel e bine să faci abstracție și de biografiile partenerilor, de „antecedentele” profesionale, etc., în caz contrar riști să împingi procesul de creație într-o zonă personală, ternă, unde magia dispare imediat. Procesul de lucru diferă de la rol la altul, iar factori care ne condiționează sunt destui – secretul este cum faci să nu te abați de la ce ți-ai propus inițial. Eu vorbesc aici despre o stare de lucruri ideală, realitatea nu e întotdeauna așa, din păcate.
- Dacă l-ai da jos de pe munte pe Simion, ce ar lucra şi cum ar arăta viaţa lui? Dar dacă ar lucra într-un birou?
Este singurul lucru pe care nu l-aș face nici obligat fiind – să-l dau jos pe Simion de pe munte! Și așa există destui Simioni în pădurile moderne de birouri din munții de sticlă și beton, ideea este ca să evadeze ei de acolo, ceea ce nu e chiar simplu de făcut. Uneori, singura cale e imaginarul.
- Spune-mi despre experienţe de la repetiţii sau de la filmare care te-au provocat / te-au apropiat de personajul lui Simion?
Despre asta aș putea vorbi ore în șir, de la prima întâlnire cu regizorul Florin Șerban până la lumea lui Simion de care m-am îndrăgostit până peste urechi ca un copil. Casa lui, câinele, măgarul, muntele, pădurea, femeia găsită. Puținele elemente selectate cu grijă de Florin, anulează până și renumitul minimalism ducând lucrurile mai degrabă într-un ascetism cinematografic. Florin mai aduce un cioban, o vânzătoare, un agresor și lumea devine completă. De aici încolo spectatorul capătă libertatea de a imagina el singur propria poveste. Și apoi stilul lui Florin de a lucra cu actorul, atât în repetiții dar și la filmare, ca o terapie creativă, ca un energizant care te face să uiți de toate, chiar și de frigul din vârful muntelui, sunt experiențe pentru care merită să te zbați în meseria asta.
- Ce-ţi place cel mai mult la acest film?
Făcând abstracție de faptul că interpretez aici un personaj, pot spune că și vibrez la acest gen de filme. Îmi place că e despre om, că are o poezie sinceră, că nu e vorbăreț. Aș face o paralelă chiar între filmul lui Florin și teatrul sărac al lui Jerzy Grotowski presărat cu elemente din cel al cruzimii al lui Artaud care spune că imaginile violente trebuie să zdruncine sensibilitatea spectatorului.